Obiect banal si foosit zilnic, furculita îşi revendica numele de la termenul latinesc „furca” şi a fost inventată de chinezi, care o foloseau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr., aşa cum reiese din numeroasele descoperiri arheologice făcute în China, unde au fost descoperite asemenea obiecte confecţionate din os, lemn sau metale.
Şi pe teritoriul european, intr-o regiune rurala din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri. În antichitate furculiţa era folosită pentru fragmentarea fripturii, si a aparut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei bogati.
Furculiţa folosita in acea epoca avea doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe os şi la felierea ei, mult mai uşor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul. Deşi apare foarte des amintită în scrierile anticilor, oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a manca, furculiţa fiind întrebuinţată mai mult pentru a scoate din oală bucăţile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.
De la greci, furculiţa s-a raspandit in Imperiul Roman, deşi obiceiul romanilor de a mânca alungiţi pe paturi, ducându-şi mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renaşterea s-a răspândit în Europa.Începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, iar din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.
Unele legende spun că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe modificari, în esenţă subiectul este acelaşi: un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Venetiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci.
„Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului=furculiţe naturale=(degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale”, scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.
O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan demonstreaza că la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul scrisorii, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, a fost considerat imoral şi interzis de biserică.
Marturiile şi testamentele nobililor din Evul Mediu constituie cele mai bune dovezi că furculiţa nu era un obiect de folosinţă comun tuturor claselor sociale. Cele câteva furculiţe gasite în inventarul comorilor din casetele de bijutierii regelui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547), erau confecţionate din metale preţioase, dovadă a luxului ostentativ afişat de monarh.
Furculiţele au fost menţionate şi în randul tacâmurilor din argint, ale unui nobil din Florenţa, din anul 1361, ca şi în posesia regelui francez Carol al V-lea cel Înţelept (1364-1380), dar şi în multe alte documente. În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost agreate de cetateni. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie a lui Dumnezeu, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului.
In timp, nobilii toscani au început să-şi realizeze furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă.
Din Italia, furculiţa a ajuns în Franţa, unde, în anul 1380, regele Carol al V-lea (1364-1380) deţinea 12 furculiţe împodobite cu pietre preţioase, dar nici una nu era folosită pentru mâncat, ci doar ţinute în vitrină, ca decor. În 1533, când Caterina de Medici 81519-1589) s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea, furculiţa este adusă oficial, din Italia în Franţa. Dar şi francezii, ca şi alte popoare europene, s-au acomodat greu, cu această modă, pentru că ei considerau folosirea furculiţei un obicei de prost gust.
Abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul lui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă succes şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili. În schimb, regele Ludovic al XIV-lea Regele Soare, considera furculiţa ca pe o unealtă diavolească, el folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi… de mână. Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.
Pentru că printre cei doi dinţi ai furculiţei mâncarea cădea, în secolul al XVII-lea, în Franţa s-a confecţionat furculiţa cu patru dinţi curbaţi, asemănătoare cu cea din zilele noastre.
În jurul anului 1610, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este primul englez care foloseşte furculiţa. Şi englezii au ridiculizat la început furculiţa, considerând-o inutilă, şi spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiţă din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?” Un secol mai târziu, această practică avea să devină însă una „la modă”, tot mai mulţi englezi etalându-şi în faţa oaspeţilor, furculiţele din aur sau argint.
În Spania, furculiţele au devenit cunoscute, cel puţin de către nobilime, în special în perioada „Marii Armade” (1580-1588), când regele Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) a iniţiat o „cruciadă” de reconvertire a Angliei protestante la catolicism. În epava navei „La Gironda”, eşuată pe coasta Irlandei, a fost găsit un număr mare de furculiţe, cu doi şi cinci dinţi, având mânerele terminate sub diferite forme, de la copite de cai până la şerpi sau alte figurine.
Desi moda furculiţei a fost lansată de palat, totuşi mult timp lumea a refuzat s-o folosească, ea devenind subiectul preferat de discuţie a pamfletarilor, bufonilor şi chiar al unor scriitori şi oameni de ştiinţă.
Primele furculiţe folosite pentru a mânca erau formate din două părţi componente unite printr-un pivot, fiind articulate de la mâner şi putând fi pliate, adică strânse n două. Odată cu răspândirea ei, începe şi diversificarea formelor, a dimensiunilor şi a materialelor din care erau realizate. În secolul al XVIII-lea erau la modă furculiţele cu trei sau patru dinţi, aspectul lor fiind aproape asemănător cu cele pe care le folosim noi astăzi.
În unele zone ale Europei, odată cu răspândirea pe scară largă a acestui obicei, a devenit un obicei de a realiza seturi de cuţite şi furculiţe ce se păstrau în casete de piele, denumite „ciorăpei”. Puţine case de nobili ofereau însă oaspeţilor cuţite, acestea fiind destul de rare pe atunci. Aşa se explică faptul că fiecare persoană când mergea în vizită, trebuia să-şi aducă propriile tacâmuri pentru a servi masa. Nici chiar hanurile nu erau dotate cu tacâmuri, astfel că, şi aici, călătorii trebuiau să folosească cuţitele şi furculiţele aduse de acasă.
La începutul secolului al XVIII-lea, furculiţa a început să fie folosită şi în Germania, iar către sfârşitul secolului, pătrunde şi în Ţările Române, unde este adusă de bucătarul de origine franceză Louis Etienne Meynard, aflat în slujba domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante.
În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte. Aceasta este, de altfel, perioada când furculiţa a cunoscut o varietate de forme şi întrebuinţări, cu ajutorul ei consumându-se diferite alimente:peşte, salată, scoici, fructe, melci, macaroane, prăjituri etc.
Dacă pentru stramosii noştri furculiţa era mai mult inutilă, un om din zilele noastre care se foloseşte de mână pentru a lua bucata de carne din farfurie este considerat necivilizat. Eticheta cere ca, alături de cuţit, furculiţa să fie folosită cu regularitate, indiferent de locul şi de momentul în care luăm masa.
Cu toate acestea, gradul de utilizare a furculiţei în lume este inconstant. Astăzi, doar o treime din populaţia globului foloseşte furculiţa pentru a mânca, un sfert din omenire utilizează beţişoarele din lemn, ca acum patru mii de ani, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să se slujească de degete pentru ducerea mâncării la gură.
